marți, 9 august 2011

Interlopul și brancardierul

Știrea zilei: un interlop a înjunghiat un brancardier. Foarte rău. Brancardierii sunt niște tipi de treabă. Dupa cum ne spune ziarul Adevărul: Majoritatea brancardierilor ies la pensie din motive medicale, doborâţi de o muncă de Sisif: căratul pacienţilor în braţe sau pe targă. Toată ziua îşi îndoaie spinarea sub greutatea pacienţilor. Dar iată cum se văicărește chiar unul dintre ei: "„Orice nou angajat trebuie să stea o lună de zile pe lângă unul sau doi brancardieri ca să înveţe meseria. 
Şi eu tot aşa am învăţat. Unii nu rezistă. Nu sunt nici atraşi de salariile mici. Păi, un om de la pază, care stă toată ziua şi nici nu face nimic, ia mai mult decât mine. Pe criza asta, nici bolnavii nu mai au de unde să dea un leu-doi. Nu ştiu dacă o să ies la pensie de aici, dar nici fără serviciu nu poţi sta în ziua de azi. Brancardierii nu ies normal la pensie. Se pensionează pe caz de boală. Am avut acum trei ani un brancardier care a ieşit pe caz de boală: şi-a rupt coloana. Moartea nu mă sperie, căci o văd în preajmă în fiecare zi.Ei bine, brancardierii sunt supuși, iată, și riscului de a fi înjunghiați. Dar, desigur, asta se întâmplă rar și devine subiect de presă, numai bun de tocat câteva zile. Mai interesant e de știut cum se descurcă brancardierii cu tipii supraponderali (cel puțin pe mine mă interesează în mod deosebit). Ne povestește despre asta Andrei Pleșu, zis și Căpcăunul Cumsecade.
De pildă, întâlnirea cu un brancardier din cutare spital (local), unde trebuia să fiu cercetat cardiologic. Cercetarea cu pricina implica, după încheierea ei, mai multe ore de imobilitate. În banalele spitale capitaliste eşti dus la locul faptei cu patul (pe rotile) din salon şi eşti adus înapoi cu acelaşi pat. La noi, patul din salon e un pat stabil, matrimonial, greu de mutat din loc. Aşa că te duci pe jos şi te întorci pe o targă ambulantă. Problema e că trebuie să ajungi de pe targă în pat fără să te mişti. Problema e şi că targa nu încape în rezerva în care se află patul. E momentul în care intră în scenă brancardierul: un băiat mărunţel şi binevoitor, obligat să rezolve lucrurile prin mijloace proprii. „Trebuie să vă pun în pat“, mă anunţă, tehnic, amicul. „Şi cum facem?“, întreb eu, oarecum încurcat. „Vă iau în braţe!“ „Matale nu ştii ce spui!“ – zic, surâzând zburdalnic. „Am peste o sută de kile!“ „Nu-i nimic, sunt obişnuit!“, răspunde bonom preopinentul, aducând un candid omagiu bunăstării dâmboviţene, cu efectele ei radicale asupra siluetei. Până să fac o listă de argumente descurajante, omul se pune pe treabă. Scoate dintr-o geantă un brâu de piele, o chingă, o cingătoare din cele pe care şi le pun hamalii de mobile şi piane, ca să ridice greutatea mai uşor, fără risc de hernie. Se înhămează rapid, cu mişcări experte şi, până să perorez compătimitor, mă ia în braţe, ca pe un prunc hipertrofic, lovit de dambla. Mă pomenesc cu nasul în gâtlejul lui şi văd o mică apocalipsă organică: vene care se dilată, gata să pocnească, şi o parcelă de piele care se învineţeşte ameninţător.


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

După mine!